Tipuri de oameni pe care i-aș călca cu mașina

Nu sunt perfectă și aș vrea să spulber iluziile unei persoane care crede în existența perfecțiunii materializate, mai mult sau mai puțin, într-un om.

Mie îmi place sinceritatea și detest, cât pot eu de tare, ipocrizia. Ipocritul, mai pe scurt, e omul care îți ține lecții de moralitate când el tocmai a venit de la furat poșete din gară. Am întâlnit, în puțina mea experiență de viață, bărbați (deși nu te poți numi bărbat când te pretezi la așa ceva) care căutau dragostea adevărată cu atâta patos, încât, pe lângă actuala iubită (căreia îi declarau iubire veșnică), mai întrețineau discuții cu încă vreo 15 tipe, să nu care cumva să rateze ceva, oferindu-le de la declarații vulgare, la… numere de telefon și promisiuni la apus. Culmea ipocriziei? Unul din ei urma să devină preot.

Arogantul, pe de altă parte, e tipul de om care își va uita mereu originile umile (dacă le are, desigur, iar dacă nu, sigur părinții lui da). Ajuns acum într-o funcție benefică, el te va trata cu vădită superioritate, de parcă ar fi vreun semizeu care s-a născut deja învățat. Se poate, desigur, ca arogantul să fie un om cu o condiție umilă care încearcă din răsputeri să pară cine nu este.

Totuși, Arogantul are multe subspecii precum Egoistul sau Victima (a.k.a Drama Queen). Lui i se cuvin toate, ție nimic. El le știe pe toate, iar tu -evident!- nu. El a suferit o mulțime, tu nu. El are o mulțime de treabă, ce știi tu, care tocmai ți-ai rupt 5 minute din pauza ta de masă să îl întrebi de viață? El nu vrea sfaturi, el le știe deja pe toate. El trăiește o viață dură, tu nu știi cu ce se mănâncă. Și lista poate continua.

Irascibilul (căruia îi sare, evident, țandăra din orice, poți fi tu Maica Tereza cu el) și Încăpățanatul (care ar face oricum, numai ca tine nu) parcă îi mai poți tolera din când în când, dar Orgoliosul, Materialistul, Lăudărosul? Nici gând.

De la Orgolios o să aștepți 84 de ani un telefon după o ceartă și tot nu o vei primi, fie că ești iubita sau mama lui. Orgoliosul e un fel de Închis la Minte pentru care suferința e nobilă, te face să evoluezi, păcat că el a uitat să se… maturizeze.

Despre Materialist, numai de… rău! Și când e și Lăudăros, chiar ai găsit combinația fatală. Nu îți imagina că îți va vorbi despre altceva în afară de bani și bunuri. Vrei să ieși la o plimbare cu el? Ce beneficii îi aduce, e vreun deal la mijloc, cumva poate scoate bani de undeva?

Sunt multe tipuri de oameni pe care i-aș călca cu mașina. Nu neg, însă, că nu am fost și eu vreodată unul din ei. Important e să înveți din greșeli și să nu le mai repeți.

– Alina

Viața nu se oprește în loc pentru nimeni…

Când aveam undeva sub 10 ani, trăiam cu impresia că lumea se va comporta cu mine fix cum mă comportam eu cu oamenii, pe ideea „Bine faci, bine găsești.” Mulți ani mai târziu, cu aceeași inocență, am crezut că, dacă o persoană va dispărea din viața mea, lumea se va termina. Că, dacă eu plec din viața cuiva, lumea acelei persoane se va prăbuși. Greșit.

Lumea uită și te uită. Că ești mort sau viu, lumea o să te uite și, mai grav, își va aduce aminte  de tine când fie vei avea tu o realizare care îi poate aduce beneficii, fie când va avea nevoie de ceva. Iar de ești mort, își va aduce aminte de tine numai la pomeni. Și, culmea ipocriziei, poate va vărsa două lacrimi pentru tine.

Mai mult, lumea te va compătimi cam 5 minute pe zi, cu indulgență. După, fiecare e egoist în felul lui. Imaginează-ți o scenă de familie, X-uleasca îi zice lui X-ulescu la cină: „Dragule, știi ce a pățit Vasileasca? (X-ulescu molfăie între timp.) Uite, i-a murit mama. (Pauză. X-ulescu ridică din umeri.) Ia și salată, dragă, nu m-am chinuit degeaba…”  Seara, când punem capul pe pernă, nu ne pasă decât de noi. Uităm tot: de la morți la vii, de la bolnavi la sănătoși, uităm binele făcut, primit…

De câte ori nu m-am gândit dacă cineva îmi simte lipsa la un moment dat. Îmi puneam întrebări stupide, mă dădeam peste cap cu totul, voind să aflu câm cât de mare e golul pe care eu l-aș putea lăsa. Apoi, am realizat că, dacă golul era atât de mare, aș fi fost căutată, sunată, vizitată etc. Cum telefonul nu a sunat, soneria ușii nu s-a auzit, iar inbox-ul de la mail e gol, înseamnă că nu mi se simte lipsa. Simplu.

Mi-ar fi plăcut mie să fi fost altfel, dar realitatea e aceasta: viața nu se oprește în loc pentru nimeni. Oamenii vor continua să se trezească, să meargă la serviciu, să mănânce, chiar dacă tu suferi. Dacă unei persoane chiar îi pasă de tine, puține sunt scuzele care îl pot ajuta. Rareori există „Nu pot”, deseori există „Nu vreau”.

–  Alina

 

Acum, nu mai târziu

Acum mult timp am vorbit despre apreciere în cele mai simple cuvinte pe care le-am găsit. De atunci și până astăzi, am învățat și reînvățat ce înseamnă cu adevărat aprecierea și îmi fac iluzia că au reușit să învețe și alții ceea ce eu nu am vrut să văd la un moment dat.

Ne amăgim că lumea durează o veșnicie, că suntem hărăziți să avem diverse ocupații pe care, în realitate, le detestăm și de care ne plângem non-stop. Visăm că avem tot felul de meniri, că e misiunea noastră să fim profesori/avocați/simpli comercianți etc, irosindu-ne daruri pe care le-am fi putut fructifica altfel dacă nu ar fi apărut o serie de circumstanțe.

Ne credem invincibili în fața Morții – Cine, eu, să mor??Imposibil! – de parcă boala sau accidentele țin cont că ai 15, 25 sau 75 de ani. Când stai, însă, față în față cu Moartea parcă ai mai vrea o clipă cu tine, o clipă cu cel pe care nu credeai că ți l-ar putea răpi vreodată și regreți orice moment pe care l-ai pierdut, din diverse motive, unele chiar prostești. Câtă risipă de timp pe lucruri și oameni care nu merită, câte compromisuri…

Viața ne face să ne întoarcem privirea de la cei dragi nouă. Te-ai împrietenit, dar parcă nu ai nevoie de un prieten. Te-ai îndrăgostit, dar parcă e greu să îți iei un angajament. Orice altceva ți se pare mai bun, mai frumos, mai palpitant, mai plin de beneficii – deseori materiale – decât un moment și o vorbă bună, o amintire frumoasă alături de cineva care îți umple inima de bucurie fără să îți dai seama (sau poate că îți dai seama, dar ești prea orb să vezi).

E mult mai ușor să stai închis în orgoliu și în principii debitate de o minte fixată pe niște idei decât să înveți că nu banii, nici averea, nici hainele nu țin cald sufletului tău. E mai ușor să fii violent, să arunci cu vorbe, să găsești defecte, în loc să te oprești în loc și să spui, simplu: „La naiba, te iubesc, mama/tată/iubitule/iubito/soția mea/dragul meu etc!”. Acum, nu mai târziu…

De ce se plânge un râu de lacrimi după noi și ni se evocă numele în laude până la cer numai atunci când suntem morți…? De ce suntem subit mai iubiți și mai mângâiați când ne aflăm între patru scânduri? Ce paradox, așa e viața, nu? Să înveți a aprecia ce ai numai atunci când pierzi…

– Alina

Foto: Arhivă personală

Am învățat – și încă învăț

Inima nu ascultă de reguli, de comenzi, de obstacole. Așa cum nu poți forța iarba să crească mai repede, florile să înflorească mai mult și norii să dea mai multă ploaie, așa nici inima nu o poți forța să iubească – sau nu – ceva sau, mai precis pe cineva. Și tot așa, cum nu poți obliga stelele să nu mai strălucească noapte și soarele să nu mai răsară dimineașa, așa nu poți obliga pe cineva să te iubească. Dragostea fie există, fie nu.

Am invățat că în dragoste, în prietenie, în orice sentiment pe care omenirea l-a nutrit de-a lungul vremii nu există jumătăți de măsură. Ori iubești pe cineva și ești în stare să te sacrifici total, ori nu. Ori îi ești prieten loial cuiva, ori nu. Nu poți forța pe nimeni să stea lângă tine, să fie cu tine, nu îl poți forța pe acel cineva să simtă ceva ce el/ea nu simte benevol. Am învățat că nu poți oferi nimic pe lumea aceasta dacă celălalt nu voiește să primească.

Nu poți fi ochii cuiva. Dacă el/ea se încăpățânează să susțină că are dreptate atunci când nu are, eu am învățat să am răbdare și să aștept momentul când va veda realitatea, uneori prea crudă.

Am învățat  că dacă cineva mă iubește cu toată inima și  tot sufletul lui, nu îmi va lăsa timp să mă îndoiesc de aceasta niciun minut. Că nu mă va împinge să caut ajutor în alte părți, că nu mă va pune să aleg, că nu mă va determina să îmi înveninez sufletul cu regrete.

Am învățat că, dacă vreau ca cineva să se deschidă în fața mea, trebuie eu să fiu capabilă să îmi deschid inima, în primul rând. Nu poți cere cuiva mai mult decât tu însuți ai putea să oferi, la rândul tău.

Am învățat ca e ok să greșești, ca să ai de unde învăța, că sensibilitatea e mai mult decât slăbiciune, uneori, că e bine să ierți, că e bine să lupți pentru visele tale până când vor deveni realitate.

Am învățat – și încă învăț. Și nu vreau să mă opresc din a face aceasta vreoadată…

– Alina

Scrisoare către vechea eu

Dragă vechea eu, dragă vechea Alina,

Azi-noapte, când m-am uitat oglindă din fugă, te-am întrezărit. Erai tot acolo, numai că te-ai ascuns sub cearcănele acestea din ce în ce mai adânci, sub pielea obrazului meu pe care s-au mai uscat vreo câteva sute (poate mii?) de lacrimi de când ți-am rememorat imaginea.

Ți-am zâmbit când te-am văzut în poza din album, de privire nu s-a atins nimic în tot acest timp de când nu te-am mai cercetat. Erai așa naviă, Doamne! Și așa mică, așa prostuță! Credeai că lumea e ta, că Făt-Frumos te-așteaptă călare în fața blocului, că oamenii sunt toți buni și îți vor binele. Cum ai mai suferit când ai aflat că nu lumea e a ta, ci tu ești a lumii, că Făt-Frumos e în fața blocului, numai că e beat mort și gata să te stâlcească în bătaie, că oamenii sunt răi și că îți vor orice, numai binele nu!

Mi-aduc aminte cu cât elan te aruncai în prietenii, în iubiri, în discuții. Te îmbrăcai fără să îți pese de cea mai mică privire răutăcioasă aruncată asupra ta în caz că nu respectai nu-știu-ce regulă de modă.

Doamne, cât de fericită erai! Găseai bucurie, împlinire, în orice lucru din jur, mâncai fiecare înghețată ca și cum era ultima, trăiai fiecare zi fără griji. Ce zâmbet sincer, ce privire senină, ce mâini sigure pe ele!

Închideai ochii și prindeai stelele în palmele tale micuțe. Fiecare zi era un nou început, aveai zilnic resurse nelimitate să împarți iubire, să spui o vorbă bună, să te ridici singură din dezamăgiri și să lupți.

…Azi, însă, după atâtea lupte, nu te mai regăsesc în noua eu. Poate sunt mai înțeleaptă, dar sunt mai tristă. Poate sunt mai frumoasă, dar sunt mai plânsă, mai obosită, mai dezamăgită. Poate sunt mai deșteaptă, dar sunt mai calculată, mai închisă, mai tranșantă. Poate sunt mai iubitoare, dar mult mai temătoare…

Când Viața mi-a dat lămâi, am primit-o să mi le stoarcă drept în ochi, mi se părea normal. Azi, aștept un coș plin cu cireșe, căpșuni, poate chiar portocale să îi fac eu Vieții cel mai bun suc pe care l-a băut vreodată, pentru că eu – nu sunt ca ea! – îi întorc și celălalt obraz.

– Alina

Foto: Arhivă personală, (C) Cristian Năstase

Ziua în care m-am căutat pe mine

Căutarea de sine nu îți garantează mereu că, în final, te vei regăsi. Nici măcar nu știi care e acest final, de fapt, și când ai impresia că l-ai aflat, apare o amintire care dezlănțuie furtuni în tine. Iar ravagiile acelei furtuni le poți resimți chiar și o viață…

Deseori (ne) căutăm greșit. Sfârșitul cuiva nu înseamnă sfârșitul unei iubiri, cum sfârșitul unei iubiri nu înseamnă, așa cum am putea crede, sfârșitul unei persoane. În loc să mori, o să supraviețuiești și după ce suferința va trece prin tine și peste tine, nu vei rămâne decât tu.

Dacă (ne-) am căuta cu atenție, am descoperi mirați că ne aflăm în locuri destul de neașteptate, că în fiecare ceartă și în fiecare despărțire am lăsat bucăți din noi. Degeaba mă aștept eu să mă regăsesc pe mine pe-un câmp mare și verde, dacă pe mine nu mă leagă nimic de acel loc. Poate eu mă regăsesc pe mine, cea speriată, în țipătul unei persoane. Poate mă regăsesc eu, cea umilă, într-un cerșetor, deși eu poate nu am cerșit niciodată mai mult decât iubire. Cred că cerșetorii de iubire sunt mai umili și mai umiliți decât cei pentru mâncare.

Da, mă regăsesc eu, cea supusă, atunci când vocea ridicată a cuiva se răstește la mine și da, mă regăsesc pe mine, cea care care crede că e ok să adopți poziția ghiocelului frânt sub zăpadă, atunci când cineva are tentativa de a mă călca în picioare. Și dacă îmbin toate acestea: frica, supunerea, umilința, îmi dau seama că nu aceste lucruri mă definesc pe mine și cred că tocmai aceasta e adevărata (re)găsire de sine… Să îți dai seama unde ai greșit, să rememorezi  tot și să îți dai seama că meriți tot ce e mai bun, oricine ai fi.

Prea multe nopți risipite cu petreceri nereușite, parcă prea multe lacrimi, prea multă umilință, prea multă violență, prea multă ură în privire și cruzime – prea multe lucruri negative în care ne (re)găsim. Viața e doar umbră și iluzie și niciodată nu știi dacă nu cumva acesta e ultimul sărut, ultimul „Bună” și ultimul „Noapte bună”.

– Alina

 

E greu fără tine de ziua mea

Că te visez deseori noaptea, nu cred că trebuie să mai amintesc acest fapt. Mi-aș fi dorit să fi fost mereu aici, eu să mă fi uitat în ochii tăi, iar tu să îmi fi răspuns cuminte la toate întrebările mele despre lume – doar știi cât de curioasă sunt.

Îmi lipsești și în restul zilelor. Îmi lipsești seara, când îmi dau cerceii jos în oglinda de la baie și dimineața când îmi așez gulerul de la cămașă în aceeași oglindă. Mă gândesc la mândria pe care ai fi simțit-o cât ți-aș fi povestit reușitele mele. Tu m-ai ascultat mereu fără să îmi reproșezi nimic.

Îmi lipsești al naibii de tare când trec pe lângă parcul unde mi-am julit prima dată un genunchi. Cicatricea eu o mai am, dar parcul e în paragină. Atunci când ai plecat, ai luat tot cu tine și-mi pare rău că nu am știut să te apreciez atunci când te-am avut numai pentru mine.

Îmi e dor de biscuiții pe care i-aș fi mâncat de ziua mea fără să îmi pese de ceilalți și de petrecerile lor. Oricum nu sunt o fire petrecăreață. Sau poate că sunt, nici nu mai știu de mine de când te-am pierdut. Știi, aș putea trece ușor peste despărțirea de tine dacă ar fi temporară, însă veșnicia durează prea mult, iar eu te vreau înapoi acum. Pur și simplu, ca un copil…

Mi-e dor de tine așa cum îmi e dor de mine atunci când eram cu tine. Nu îmi aduc aminte să mă fi durut ceva cât timp erai cu mine, uitam de toate, de griji, de foame, de somn. Îmi plimbai sufletul pe tărâmuri de vis și nu a fost dată când să îmi faci promisiuni pe care să nu le ții. Am fost acolo: mi-ai pus flori în păr și mi-ai umplut mâinile de bomboane pe care le mâncâm împreună râzând.

Mi-ai șters lacrimile atunci când m-am așezat și am spus că nu mai pot. Mi-ai explicat că, uneori, destinul îți oferă un singur bilet spre reușită și ai face bine să fii acolo pe peron atunci când sosește trenul pentru că nu are întarziere și nu face decât o primă și ultimă oprire – în rest, călătorește.

Azi, e greu fără tine de ziua mea. Azi e mai greu ca nicicând și nu știu cum va fi la anul. Mă uit la o poză de când eram mică și te văd acolo, Copilărie. E atât de greu fără tine.

– Alina