Pe 16 septembrie 2018 se împlinesc fix 3 ani de când am încetat să scriu. Și, deși poate că nu scriam cel mai bine, cel mai corect, cel-mai- din lume, această pasiune m-a ținut mult timp pe linia de plutire, fără să realizez. Iar eu am abandonat-o, pentru că am crezut că scrisul e ceva pueril, stupid, un lucru pe care oricine îl poate face. M-am înșelat, ca de obicei.
Acum fix 3 ani, pe 20 septembrie 2015, mi-am strâns toate lucrurile pe care le aveam din casă, le-am aruncat în portbagaj și m-am mutat, ca un act de rebeliune nu față de părinții mei, de orașul meu, de viața mea, ci față de mine. Așa că am ajuns la mai bine de 700 km de orașul meu natal, cu sufletul plin de speranțe, lăsând absolut tot în spate.
A fost cel mai bun și cel mai rău lucru care avea să mi se întâmple. Am ales să urmez Facultatea de Drept și am renunțat dinainte să încep la cea de Litere. Pentru că oricum, cei de la Litere mor de foame, nu? NU. Am crezut că pot revoluționa ceva, că pot ajuta oamenii, că Dreptul e drept și că totul va fi bine și frumos. Nu a fost.
Dreptul NU e drept. Te dezumanizează, te face să vorbești despre morți ca și când ar fi vii, te face să treci peste cadavre, îți omoară orice fir de creativitate, sentiment, îți obosește mintea, te face să te sacrifici, pentru ca, în final, să nu obții nimic. Și să stai, la final, cu Nimicul ăla în brațe mândru. Și nu știu dacă toate astea se datorează sistemului putred până în rădăcini de la noi din țară sau dacă așa e peste tot. Încă cercetez asta.
În 3 ani de lipsă am câștigat mii de experiențe și am pierdut cu nemiluita prieteni. Mi-am dat seama ca viața merge lejer și fără tine, că nimeni, de fapt, nu îți simte lipsa și că totul e o iluzie, un loop din care nu mai ieșim veci. Am realizat că totul e bazat pe interes, pe nevoi și că trăim cu alți oameni în societate pentru că suntem obligați, nu pentru că vrem noi neapărat să inter-relaționăm. Nu e ca și când ai de ales, desigur, dacă nu te refugiezi într-o peșteră.
Cu siguranță, pasiunea mea pentru scris nu s-a stins niciodată. O simt atunci când tastez, când gândesc, când intru într-o librărie și inima mea se înmoaie un pic atunci când văd cărțile. Și am de gând să cultiv asta. Pentru mine. Și de se vor găsi și alții care să mă citească, bucuroasă să le arăt lumea prin ochii mei.
Nu am abandonat niciodată blogul. Am fost mereu cu gândul la el.
Viața e o luptă, iar eu cu siguranță o lupt, încă.
– Alina