3 ani mai târziu…

Pe 16 septembrie 2018 se împlinesc fix 3 ani de când am încetat să scriu. Și, deși poate că nu scriam cel mai bine, cel mai corect, cel-mai- din lume, această pasiune m-a ținut mult timp pe linia de plutire, fără să realizez. Iar eu am abandonat-o, pentru că am crezut că scrisul e ceva pueril, stupid, un lucru pe care oricine îl poate face. M-am înșelat, ca de obicei.

Acum fix 3 ani, pe 20 septembrie 2015, mi-am strâns toate lucrurile pe care le aveam din casă, le-am aruncat în portbagaj și m-am mutat, ca un act de rebeliune nu față de părinții mei, de orașul meu, de viața mea, ci față de mine. Așa că am ajuns la mai bine de 700 km de orașul meu natal, cu sufletul plin de speranțe, lăsând absolut tot în spate.

A fost cel mai bun și cel mai rău lucru care avea să mi se întâmple. Am ales să urmez Facultatea de Drept și am renunțat dinainte să încep la cea de Litere. Pentru că oricum, cei de la Litere mor de foame, nu? NU. Am crezut că pot revoluționa ceva, că pot ajuta oamenii, că Dreptul e drept și că totul va fi bine și frumos. Nu a fost.

Dreptul NU e drept. Te dezumanizează, te face să vorbești despre morți ca și când ar fi vii, te face să treci peste cadavre, îți omoară orice fir de creativitate, sentiment, îți obosește mintea, te face să te sacrifici, pentru ca, în final, să nu obții nimic. Și să stai, la final, cu Nimicul ăla în brațe mândru. Și nu știu dacă toate astea se datorează sistemului putred până în rădăcini de la noi din țară sau dacă așa e peste tot. Încă cercetez asta.

În 3 ani de lipsă am câștigat mii de experiențe și am pierdut cu nemiluita prieteni. Mi-am dat seama ca viața merge lejer și fără tine, că nimeni, de fapt, nu îți simte lipsa și că totul e o iluzie, un loop din care nu mai ieșim veci. Am realizat că totul e bazat pe interes, pe nevoi și că trăim cu alți oameni în societate pentru că suntem obligați, nu pentru că vrem noi neapărat să inter-relaționăm. Nu e ca și când ai de ales, desigur, dacă nu te refugiezi într-o peșteră.

Cu siguranță, pasiunea mea pentru scris nu s-a stins niciodată. O simt atunci când tastez, când gândesc, când intru într-o librărie și inima mea se înmoaie un pic atunci când văd cărțile. Și am de gând să cultiv asta. Pentru mine. Și de se vor găsi și alții care să mă citească, bucuroasă să le arăt lumea prin ochii mei.

Nu am abandonat niciodată blogul. Am fost mereu cu gândul la el.

Viața e o luptă, iar eu cu siguranță o lupt, încă.

– Alina

Tipuri de oameni pe care i-aș călca cu mașina

People want to help you not hurt you. Need to stop being so angry with everybody and remember that people ultimately do care even if they don't understand:

Nu sunt perfectă și aș vrea să spulber iluziile unei persoane care crede în existența perfecțiunii materializate, mai mult sau mai puțin, într-un om.

Mie îmi place sinceritatea și detest, cât pot eu de tare, ipocrizia. Ipocritul, mai pe scurt, e omul care îți ține lecții de moralitate când el tocmai a venit de la furat poșete din gară. Am întâlnit, în puțina mea experiență de viață, bărbați (deși nu te poți numi bărbat când te pretezi la așa ceva) care căutau dragostea adevărată cu atâta patos, încât, pe lângă actuala iubită (căreia îi declarau iubire veșnică), mai întrețineau discuții cu încă vreo 15 tipe, să nu care cumva să rateze ceva, oferindu-le de la declarații vulgare, la… numere de telefon și promisiuni la apus. Culmea ipocriziei? Unul din ei urma să devină preot.

Arogantul, pe de altă parte, e tipul de om care își va uita mereu originile umile (dacă le are, desigur, iar dacă nu, sigur părinții lui da). Ajuns acum într-o funcție benefică, el te va trata cu vădită superioritate, de parcă ar fi vreun semizeu care s-a născut deja învățat. Se poate, desigur, ca arogantul să fie un om cu o condiție umilă care încearcă din răsputeri să pară cine nu este.

Totuși, Arogantul are multe subspecii precum Egoistul sau Victima (a.k.a Drama Queen). Lui i se cuvin toate, ție nimic. El le știe pe toate, iar tu -evident!- nu. El a suferit o mulțime, tu nu. El are o mulțime de treabă, ce știi tu, care tocmai ți-ai rupt 5 minute din pauza ta de masă să îl întrebi de viață? El nu vrea sfaturi, el le știe deja pe toate. El trăiește o viață dură, tu nu știi cu ce se mănâncă. Și lista poate continua.

Irascibilul (căruia îi sare, evident, țandăra din orice, poți fi tu Maica Tereza cu el) și Încăpățanatul (care ar face oricum, numai ca tine nu) parcă îi mai poți tolera din când în când, dar Orgoliosul, Materialistul, Lăudărosul? Nici gând.

De la Orgolios o să aștepți 84 de ani un telefon după o ceartă și tot nu o vei primi, fie că ești iubita sau mama lui. Orgoliosul e un fel de Închis la Minte pentru care suferința e nobilă, te face să evoluezi, păcat că el a uitat să se… maturizeze.

Despre Materialist, numai de… rău! Și când e și Lăudăros, chiar ai găsit combinația fatală. Nu îți imagina că îți va vorbi despre altceva în afară de bani și bunuri. Vrei să ieși la o plimbare cu el? Ce beneficii îi aduce, e vreun deal la mijloc, cumva poate scoate bani de undeva?

Sunt multe tipuri de oameni pe care i-aș călca cu mașina. Nu neg, însă, că nu am fost și eu vreodată unul din ei. Important e să înveți din greșeli și să nu le mai repeți.

– Alina

Viața nu se oprește în loc pentru nimeni…

Când aveam undeva sub 10 ani, trăiam cu impresia că lumea se va comporta cu mine fix cum mă comportam eu cu oamenii, pe ideea „Bine faci, bine găsești.” Mulți ani mai târziu, cu aceeași inocență, am crezut că, dacă o persoană va dispărea din viața mea, lumea se va termina. Că, dacă eu plec din viața cuiva, lumea acelei persoane se va prăbuși. Greșit.

Lumea uită și te uită. Că ești mort sau viu, lumea o să te uite și, mai grav, își va aduce aminte  de tine când fie vei avea tu o realizare care îi poate aduce beneficii, fie când va avea nevoie de ceva. Iar de ești mort, își va aduce aminte de tine numai la pomeni. Și, culmea ipocriziei, poate va vărsa două lacrimi pentru tine.

Mai mult, lumea te va compătimi cam 5 minute pe zi, cu indulgență. După, fiecare e egoist în felul lui. Imaginează-ți o scenă de familie, X-uleasca îi zice lui X-ulescu la cină: „Dragule, știi ce a pățit Vasileasca? (X-ulescu molfăie între timp.) Uite, i-a murit mama. (Pauză. X-ulescu ridică din umeri.) Ia și salată, dragă, nu m-am chinuit degeaba…”  Seara, când punem capul pe pernă, nu ne pasă decât de noi. Uităm tot: de la morți la vii, de la bolnavi la sănătoși, uităm binele făcut, primit…

De câte ori nu m-am gândit dacă cineva îmi simte lipsa la un moment dat. Îmi puneam întrebări stupide, mă dădeam peste cap cu totul, voind să aflu câm cât de mare e golul pe care eu l-aș putea lăsa. Apoi, am realizat că, dacă golul era atât de mare, aș fi fost căutată, sunată, vizitată etc. Cum telefonul nu a sunat, soneria ușii nu s-a auzit, iar inbox-ul de la mail e gol, înseamnă că nu mi se simte lipsa. Simplu.

Mi-ar fi plăcut mie să fi fost altfel, dar realitatea e aceasta: viața nu se oprește în loc pentru nimeni. Oamenii vor continua să se trezească, să meargă la serviciu, să mănânce, chiar dacă tu suferi. Dacă unei persoane chiar îi pasă de tine, puține sunt scuzele care îl pot ajuta. Rareori există „Nu pot”, deseori există „Nu vreau”.

–  Alina

 

Acum, nu mai târziu

https://epizodic.files.wordpress.com/2014/01/100_6212a.jpg

Acum mult timp am vorbit despre apreciere în cele mai simple cuvinte pe care le-am găsit. De atunci și până astăzi, am învățat și reînvățat ce înseamnă cu adevărat aprecierea și îmi fac iluzia că au reușit să învețe și alții ceea ce eu nu am vrut să văd la un moment dat.

Ne amăgim că lumea durează o veșnicie, că suntem hărăziți să avem diverse ocupații pe care, în realitate, le detestăm și de care ne plângem non-stop. Visăm că avem tot felul de meniri, că e misiunea noastră să fim profesori/avocați/simpli comercianți etc, irosindu-ne daruri pe care le-am fi putut fructifica altfel dacă nu ar fi apărut o serie de circumstanțe.

Ne credem invincibili în fața Morții – Cine, eu, să mor??Imposibil! – de parcă boala sau accidentele țin cont că ai 15, 25 sau 75 de ani. Când stai, însă, față în față cu Moartea parcă ai mai vrea o clipă cu tine, o clipă cu cel pe care nu credeai că ți l-ar putea răpi vreodată și regreți orice moment pe care l-ai pierdut, din diverse motive, unele chiar prostești. Câtă risipă de timp pe lucruri și oameni care nu merită, câte compromisuri…

Viața ne face să ne întoarcem privirea de la cei dragi nouă. Te-ai împrietenit, dar parcă nu ai nevoie de un prieten. Te-ai îndrăgostit, dar parcă e greu să îți iei un angajament. Orice altceva ți se pare mai bun, mai frumos, mai palpitant, mai plin de beneficii – deseori materiale – decât un moment și o vorbă bună, o amintire frumoasă alături de cineva care îți umple inima de bucurie fără să îți dai seama (sau poate că îți dai seama, dar ești prea orb să vezi).

E mult mai ușor să stai închis în orgoliu și în principii debitate de o minte fixată pe niște idei decât să înveți că nu banii, nici averea, nici hainele nu țin cald sufletului tău. E mai ușor să fii violent, să arunci cu vorbe, să găsești defecte, în loc să te oprești în loc și să spui, simplu: „La naiba, te iubesc, mama/tată/iubitule/iubito/soția mea/dragul meu etc!”. Acum, nu mai târziu…

De ce se plânge un râu de lacrimi după noi și ni se evocă numele în laude până la cer numai atunci când suntem morți…? De ce suntem subit mai iubiți și mai mângâiați când ne aflăm între patru scânduri? Ce paradox, așa e viața, nu? Să înveți a aprecia ce ai numai atunci când pierzi…

– Alina

Foto: Arhivă personală

Am învățat – și încă învăț

Remember this

Inima nu ascultă de reguli, de comenzi, de obstacole. Așa cum nu poți forța iarba să crească mai repede, florile să înflorească mai mult și norii să dea mai multă ploaie, așa nici inima nu o poți forța să iubească – sau nu – ceva sau, mai precis pe cineva. Și tot așa, cum nu poți obliga stelele să nu mai strălucească noapte și soarele să nu mai răsară dimineașa, așa nu poți obliga pe cineva să te iubească. Dragostea fie există, fie nu.

Am invățat că în dragoste, în prietenie, în orice sentiment pe care omenirea l-a nutrit de-a lungul vremii nu există jumătăți de măsură. Ori iubești pe cineva și ești în stare să te sacrifici total, ori nu. Ori îi ești prieten loial cuiva, ori nu. Nu poți forța pe nimeni să stea lângă tine, să fie cu tine, nu îl poți forța pe acel cineva să simtă ceva ce el/ea nu simte benevol. Am învățat că nu poți oferi nimic pe lumea aceasta dacă celălalt nu voiește să primească.

Nu poți fi ochii cuiva. Dacă el/ea se încăpățânează să susțină că are dreptate atunci când nu are, eu am învățat să am răbdare și să aștept momentul când va veda realitatea, uneori prea crudă.

Am învățat  că dacă cineva mă iubește cu toată inima și  tot sufletul lui, nu îmi va lăsa timp să mă îndoiesc de aceasta niciun minut. Că nu mă va împinge să caut ajutor în alte părți, că nu mă va pune să aleg, că nu mă va determina să îmi înveninez sufletul cu regrete.

Am învățat că, dacă vreau ca cineva să se deschidă în fața mea, trebuie eu să fiu capabilă să îmi deschid inima, în primul rând. Nu poți cere cuiva mai mult decât tu însuți ai putea să oferi, la rândul tău.

Am învățat ca e ok să greșești, ca să ai de unde învăța, că sensibilitatea e mai mult decât slăbiciune, uneori, că e bine să ierți, că e bine să lupți pentru visele tale până când vor deveni realitate.

Am învățat – și încă învăț. Și nu vreau să mă opresc din a face aceasta vreoadată…

– Alina

Scrisoare către vechea eu

Alina

Dragă vechea eu, dragă vechea Alina,

Azi-noapte, când m-am uitat oglindă din fugă, te-am întrezărit. Erai tot acolo, numai că te-ai ascuns sub cearcănele acestea din ce în ce mai adânci, sub pielea obrazului meu pe care s-au mai uscat vreo câteva sute (poate mii?) de lacrimi de când ți-am rememorat imaginea.

Ți-am zâmbit când te-am văzut în poza din album, de privire nu s-a atins nimic în tot acest timp de când nu te-am mai cercetat. Erai așa naviă, Doamne! Și așa mică, așa prostuță! Credeai că lumea e ta, că Făt-Frumos te-așteaptă călare în fața blocului, că oamenii sunt toți buni și îți vor binele. Cum ai mai suferit când ai aflat că nu lumea e a ta, ci tu ești a lumii, că Făt-Frumos e în fața blocului, numai că e beat mort și gata să te stâlcească în bătaie, că oamenii sunt răi și că îți vor orice, numai binele nu!

Mi-aduc aminte cu cât elan te aruncai în prietenii, în iubiri, în discuții. Te îmbrăcai fără să îți pese de cea mai mică privire răutăcioasă aruncată asupra ta în caz că nu respectai nu-știu-ce regulă de modă.

Doamne, cât de fericită erai! Găseai bucurie, împlinire, în orice lucru din jur, mâncai fiecare înghețată ca și cum era ultima, trăiai fiecare zi fără griji. Ce zâmbet sincer, ce privire senină, ce mâini sigure pe ele!

Închideai ochii și prindeai stelele în palmele tale micuțe. Fiecare zi era un nou început, aveai zilnic resurse nelimitate să împarți iubire, să spui o vorbă bună, să te ridici singură din dezamăgiri și să lupți.

…Azi, însă, după atâtea lupte, nu te mai regăsesc în noua eu. Poate sunt mai înțeleaptă, dar sunt mai tristă. Poate sunt mai frumoasă, dar sunt mai plânsă, mai obosită, mai dezamăgită. Poate sunt mai deșteaptă, dar sunt mai calculată, mai închisă, mai tranșantă. Poate sunt mai iubitoare, dar mult mai temătoare…

Când Viața mi-a dat lămâi, am primit-o să mi le stoarcă drept în ochi, mi se părea normal. Azi, aștept un coș plin cu cireșe, căpșuni, poate chiar portocale să îi fac eu Vieții cel mai bun suc pe care l-a băut vreodată, pentru că eu – nu sunt ca ea! – îi întorc și celălalt obraz.

– Alina

Foto: Arhivă personală, (C) Cristian Năstase

Ziua în care m-am căutat pe mine

One of the Best Quotes I have ever read about Encouragement from none other than J.R.R. Tolkien from Lord of the Rings

Căutarea de sine nu îți garantează mereu că, în final, te vei regăsi. Nici măcar nu știi care e acest final, de fapt, și când ai impresia că l-ai aflat, apare o amintire care dezlănțuie furtuni în tine. Iar ravagiile acelei furtuni le poți resimți chiar și o viață…

Deseori (ne) căutăm greșit. Sfârșitul cuiva nu înseamnă sfârșitul unei iubiri, cum sfârșitul unei iubiri nu înseamnă, așa cum am putea crede, sfârșitul unei persoane. În loc să mori, o să supraviețuiești și după ce suferința va trece prin tine și peste tine, nu vei rămâne decât tu.

Dacă (ne-) am căuta cu atenție, am descoperi mirați că ne aflăm în locuri destul de neașteptate, că în fiecare ceartă și în fiecare despărțire am lăsat bucăți din noi. Degeaba mă aștept eu să mă regăsesc pe mine pe-un câmp mare și verde, dacă pe mine nu mă leagă nimic de acel loc. Poate eu mă regăsesc pe mine, cea speriată, în țipătul unei persoane. Poate mă regăsesc eu, cea umilă, într-un cerșetor, deși eu poate nu am cerșit niciodată mai mult decât iubire. Cred că cerșetorii de iubire sunt mai umili și mai umiliți decât cei pentru mâncare.

Da, mă regăsesc eu, cea supusă, atunci când vocea ridicată a cuiva se răstește la mine și da, mă regăsesc pe mine, cea care care crede că e ok să adopți poziția ghiocelului frânt sub zăpadă, atunci când cineva are tentativa de a mă călca în picioare. Și dacă îmbin toate acestea: frica, supunerea, umilința, îmi dau seama că nu aceste lucruri mă definesc pe mine și cred că tocmai aceasta e adevărata (re)găsire de sine… Să îți dai seama unde ai greșit, să rememorezi  tot și să îți dai seama că meriți tot ce e mai bun, oricine ai fi.

Prea multe nopți risipite cu petreceri nereușite, parcă prea multe lacrimi, prea multă umilință, prea multă violență, prea multă ură în privire și cruzime – prea multe lucruri negative în care ne (re)găsim. Viața e doar umbră și iluzie și niciodată nu știi dacă nu cumva acesta e ultimul sărut, ultimul „Bună” și ultimul „Noapte bună”.

– Alina

 

E greu fără tine de ziua mea

Missing You: 22 Honest Quotes About Grief It’s the kind of heartache you can feel in your bones.

Că te visez deseori noaptea, nu cred că trebuie să mai amintesc acest fapt. Mi-aș fi dorit să fi fost mereu aici, eu să mă fi uitat în ochii tăi, iar tu să îmi fi răspuns cuminte la toate întrebările mele despre lume – doar știi cât de curioasă sunt.

Îmi lipsești și în restul zilelor. Îmi lipsești seara, când îmi dau cerceii jos în oglinda de la baie și dimineața când îmi așez gulerul de la cămașă în aceeași oglindă. Mă gândesc la mândria pe care ai fi simțit-o cât ți-aș fi povestit reușitele mele. Tu m-ai ascultat mereu fără să îmi reproșezi nimic.

Îmi lipsești al naibii de tare când trec pe lângă parcul unde mi-am julit prima dată un genunchi. Cicatricea eu o mai am, dar parcul e în paragină. Atunci când ai plecat, ai luat tot cu tine și-mi pare rău că nu am știut să te apreciez atunci când te-am avut numai pentru mine.

Îmi e dor de biscuiții pe care i-aș fi mâncat de ziua mea fără să îmi pese de ceilalți și de petrecerile lor. Oricum nu sunt o fire petrecăreață. Sau poate că sunt, nici nu mai știu de mine de când te-am pierdut. Știi, aș putea trece ușor peste despărțirea de tine dacă ar fi temporară, însă veșnicia durează prea mult, iar eu te vreau înapoi acum. Pur și simplu, ca un copil…

Mi-e dor de tine așa cum îmi e dor de mine atunci când eram cu tine. Nu îmi aduc aminte să mă fi durut ceva cât timp erai cu mine, uitam de toate, de griji, de foame, de somn. Îmi plimbai sufletul pe tărâmuri de vis și nu a fost dată când să îmi faci promisiuni pe care să nu le ții. Am fost acolo: mi-ai pus flori în păr și mi-ai umplut mâinile de bomboane pe care le mâncâm împreună râzând.

Mi-ai șters lacrimile atunci când m-am așezat și am spus că nu mai pot. Mi-ai explicat că, uneori, destinul îți oferă un singur bilet spre reușită și ai face bine să fii acolo pe peron atunci când sosește trenul pentru că nu are întarziere și nu face decât o primă și ultimă oprire – în rest, călătorește.

Azi, e greu fără tine de ziua mea. Azi e mai greu ca nicicând și nu știu cum va fi la anul. Mă uit la o poză de când eram mică și te văd acolo, Copilărie. E atât de greu fără tine.

– Alina

Niciodată prea multă fericire

Remember not to blame feelings on others. Your feelings are by definition "what you choose to feel." So next time someone hurts you, let go of their careless words and choose to be HAPPY. Love you all!

Se întâmplă uneori să îți apară cineva în viață care să scoată ce e mai bun din tine și atunci chiar nu mai ai nevoie de nicio explicație a acestui simplu fapt.

Sunt persoane care îți pot influența viața în multe aspecte. Până și cei care ți-au pus bețe în roate la un moment dat au contribuit la evoluția ta ca om, dar acest lucru nu îl observi decât mult mai târziu. Da, există persoane care te fac să te simți ca și când te-ai regăsit pe tine, care îți dau acel sentiment că vă știți de o viață și chiar nu contează dacă tocmai spune cea mai penibilă glumă din lume, pentru că tu ești cel/cea mai fercit/ă. E mare lucru, pentru că fericirea e un teren instabil, cam ca nisipurile mișcătoare.

Mulți nu știm să apreciem ce avem decât după ce pierdem. Nu știm să spunem un „Mulțumesc!” la timpul potrivit și ne e teamă de un „Te iubesc!”, de parcă viața nu ar fi ea, de fapt, doar umbră și iluzie…

Credem că lucrurile materiale ne garantează ceva, de parcă oricum tricoul acela scump pe care tocmai ți l-ai cumpărat nu se va decolora într-o zi. Tu nu îl vei arunca nici atunci, nu pentru valoare, ci pentru amintirile strânse în acel material. Cred că acesta e sensul vieții, de fapt, iar nu o bucată de hârtie – zis bani – sau o pânză.

Fericirea nu e niciodată destulă, dar important e să știi să o găsești în cele mai mici lucruri. Fericire e atunci când cineva te îmbrățișează pe neașteptate, fericire înseamnă să mănânci o înghețată la 2,5 lei pe o bancă și să nu îți pese de lume. Fericire e atunci când celălalt își lasă capul pe umărul tău, când asculți o piesă demult uitată, fericire e un sărut neașteptat și un mesaj la ananghie.

Fericire e când râzi până nu mai ai aer, fericire e un film bun, o seară cu prietenii, o ciocolată caldă într-o cafenea ascunsă de ochii lumii. Fericire e o ploaie de vară, un ceai și-un „Mi-ai lipsit”, fericire e să te trezești lângă iubitul/iubita ta, fericire e sa veghezi somnul cuiva. Fericire înseamnă un masaj bun, un bagaj aruncat într-un tren și 600 de kilometri în 17 ore pentru un zâmbet.

Eminescu spunea „cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată” și nu văd un motiv mai bun pentru care să nu te bucuri de micile lucruri care fac viața mai frumoasă. Pentru că e trecătoare, e dulce și amară, e o luptă grea, dar care merită…

– Alina

Ce șanse ai ca scriitor debutant

Almost all good writing begins with terrible first efforts. You need to start somewhere. Anne Lamott #quotes #writing

Realitatea crudă e că nu ai mari șanse de afirmare din postura de scriitor debutant. Iar această realitate taie, de cele mai multe ori, aripile multor tineri talentați care cred că, undeva la sfârșitul tunelului, îi așteaptă cineva să le primească manuscrisul cu brațele larg deschise.

Ca scriitor amator îți dorești, de cele mai multe ori, să îți faci vocea auzită: fie online, pe un blog, fie într-o revistă tipărită și, de ce nu, într-o carte cu care  speri să te mândrești într-o zi.

Cert e că nu ți se oferă multe șanse, oricât de mult talent ai avea tu. De multe ori, ideile sunt multe și au nevoie de îndrumare pentru a ajunge în punctul în care să transmită adevăratul lor sens. Toți se așteaptă la perfecțiune de la tine și speră să te fi născut, cumva, deja învățat pentru ca ei să culeagă numai roadele muncii tale, fără să fie nevoiți să investească prea mult în tine. Tu, ca tânăr scriitor, te entuziasmezi și încerci să arăți că poți – e și vârsta de vină, ce e drept – dar când vezi că se caută numai ce e comercial: incesturi, droguri și alcool, parcă te cam dezumfli și renunți să mai filozofezi pe mari probleme existențiale.

Nu ai cum să îți demonstrezi potențialul dacă cineva nu îl șlefuiește puțin, iar când îți dai seama că toți scriitori/jurnaliștii cu o oarecare influență te privesc cu o superioritate de îți îngheață ideile în creier și te critică de parcă ei nu ar fi fost ca tine, îți vine, sincer, să te întorci pe Wattpad și să scrii o poveste banală cu vampiri care măcar știi că va fi apreciată.

De cele mai multe ori ai nevoie de un nume, de o promovare acerbă și de multă perseverență. Se organizează o multitudine de festivaluri, cluburi și cercuri la care ai tânjit cel puțin o dată în viață și unde ai fi putut învața multe dacă ți s-ar fi oferit o șansă să participi. Totuși, ești lăsat pe tușă și încurajat cumva de edituri, mai direct, mai indirect, să abordezi teme de actualitate, care să vândă, adică, rezumând, multe obscenități și un limbaj cât se poate de trivial. După, stai și te întrebi cum au mai avut ăia clasicii succes, că ei nu scriau despre o excursie la mare în care X se îmbăta mort și făcea sex de la 12 ani, tocmai după ce luase o doză serioasă de heroină.

Cât despre mediul online, dacă dorești să îți creezi un nume în blogosferă, e greu acest lucru, inclusiv. Cei care au succes nu îți vor împărtăși decât fărâme  din cheia succesului lor (cu mici excepții, normal), lăsându-te mereu fără răspuns la întrebarea: „Cum o fi reușind cutărescu și eu nu?”.

E drept că și publicul are „durerile” lui, iar valorile promovate sunt altele decât cele tradiționale, dar e fără îndoială faptul că din postura de scriitor debutant îți  trebuie o răbdare de fier și o putere imensă de a accepta că… nu mereu ce e bun e și apreciat și viceversa.

– Alina

În loc să mor, am supraviețuit

I can just relate to this so easily, very well put together quote: I can just relate to this so easily, very well put together quote

Vine o vreme în viața fiecăruia când ai impresia că totul s-a terminat. Ai impresia după fiecare experiență neplăcută din viața ta că nu vei mai avea niciodată puterea să o iei de la capăt, că nimic nu își are rostul, că o să mori. Și, când colo, în loc să mori… supraviețuiești.

Purtăm în noi povara fiecărui om care ne-a trecut prin viață și atunci când te desparți de cineva, părți din el vor trăi în tine mult timp, nu mereu în sens pozitiv. Te vor bântui mereu anumite locuri, anumite nume, anumite cuvinte, dar nu-i determina pe alții să plătească greșelile celor de dinainte.

Oamenii nu se despart din prea multă dragoste, oamenii se despart din cauza a 100 de motive pe care le-aș multiplica zilnic de încă alte 100 de ori. Oamenii se despart din cauza neîncrederii, a greșelilor, a lipsei de comunicare, a minciunii, din cauza superficialității și uneori chiar din cauza Morții care nu stă la tocmeli.

O relație nu e lapte și miere și mi-ar plăcea să desființez acest mit pentru totdeauna. Viața bate filmul relaxat căci, în lumea reală, lucrurile sunt diferite. În viața reală, nu vei simți non-stop fluturi în stomac. Fluturii sunt la început o droaie, apoi se liniștesc pentru ca să se trezească în momentele speciale. În rest, rămâne…dragostea.

O relație adevărată e ca o construcție care are nevoie de o fundație rezistentă, dar și de multă implicare pentru clădirea ei. Dacă renunți după prima ceartă – prima furtună – degeaba te mai jertfești fals pe altarul iubirii. Dacă renunți când îți dai seama că iubitei tale îi poate sta părul într-o zi rău, iar că iubitul tău poate avea cearcăne, înseamnă că undeva, ceva, e în neregulă cu tine. (A se înlocui părul și cearcănele după preferință și caz.)

Dragostea cere sacrificii. Există sacrificii supreme, de sine și nu aș vorbi despre un lucru dacă nu l-aș fi trăit pe pielea mea. Degeaba îi promiți luna de pe cer, dacă tu nu poți să o/îl ții de mână într-o seară sub clarul aceluiași astru selenar.  Degeaba îi cumperi un maldăr de haine dacă tu nu ești în stare să mângâi măcar o dată pielea aceea îmbracată de hainele tale.

Iubirea e libertate, dar și prioritate. Împlinirea profesională îți oferă satisfacții imense, dar cariera – îți garantez – nu ține de cald în pat. Orice bucurie e mai intens trăită în doi și orice necaz se rezolvă mai repede tot în doi. Dacă lași pe altcineva să fie acolo când e mai mare nevoie de tine, ai face bine să reconsideri crezul tău despre sentimentele pe care le nutrești.

Iubirea, însă, nu înseamnă neaparat doi oameni la fel. Înseamnă doi oameni care mai și greșesc, care se mai și enervează, cărora uneori le vorbește gura fără ei, care o mai dau în bară – dar care luptă pentru că se iubesc . Înseamnă doi oameni care pot avea preocupări diferite, dar care cresc împreună ca oameni. Cea mai mare greșeală în iubire e să tai aripile celuilalt. Pe lângă înșelat, normal.

Dragostea nu e violență, nu înseamnă bătăi. Da, uneori înseamnă să te faci zid pentru ca să îl ocrotești pe celălalt, înseamnă să crezi în celălalt și în visele lui când nimeni altcineva nu crede că va reuși. Da, dragostea poate fi nebunie, frenezie, euforie, poate fi un bagaj într-un tren și 600 de km parcurși doar că vezi ochii celuilalt. Ochii care se iubesc, dar nu se văd, clar nu se uită niciodată.

Nu există secretul unei relații de succes pentru că, la fel cum fiecare om e unic, fiecare relație e unică. Nu poți judeca un cuplu din exterior, doar ei știu ce au trăit și ceea ce simt. Nimic nu e o scuză pentru ca să nu iubești – nici înălțimea, nici culoare pielii, nici distanța. Atunci când iubești, lupți. Dragostea e o luptă, dar se merită.

Mereu am vorbit despre lucruri pe care le-am trăit, măcar și într-o mică măsură. Și eu am crezut că o să mor din iubire, dar, în loc să mor, am supraviețuit.

Uneori, când iubești, te rogi să ai destule zile ca să o faci așa cum trebuie.

– Alina

Celor care au plecat

Once you are part of my life, I will always be there for you....M: Once you are part of my life, I will always be there for you....M

Fără prea multe introduceri, aleg astăzi să public un extras dintr-o scriere proprie:

Crezi mereu după fiecare întâmplare nefericită din viața ta că le-ai vazut pe toate și le-ai trăit pe toate, dar nu e niciodată așa.

Crezi că toate femeile sunt la fel, capricioase și pline de mister, crezi că buzele tuturor bărbaților au același gust deși nu le-ai gustat pe toate și poate că aceasta este ironia sorții, de fapt.

Ai impresia că toate mâinile se vor încolăci la fel în jurul tău și toate vocile sunând asemănator iți vor face promisiuni. Ai iluzia că ai fost acolo și că ai făcut tot ce se putea, dar niciodată nu se va termina cu adevărat: conversația începută acum doi ani cu cineva se poate continua mâine cu altcineva și <<adio>>-ul de azi e <<salut>>-ul de peste un an.

Există speranță. Ce face amuzant acest întreg lanț e că niciodată nu știi la ce să te aștepți cu adevărat. Trăiești cu ideea că ai destulă experiență și te crezi diferit până când vine ziua în care trebuie să o dovedești, dar nu o faci, iți schimbi gândurile și te pierzi printre ceilalți. Așa mâna din mâna ta va fi mâna din mâna lui și buzele fetei pe care acum tu le simți atât de aproape, mâine îi vor fi aproape altuia și într-o zi până și lui îi vor fi străine. Șoaptele tale de acum se confundă cu alte câteva milioane din lume și tot ce simți acum ți se poate părea azi unic, dar mâine carnea fragedă se va lasa, iar ochii ei vii vor plânși; tot ce azi ți se pare frumos, mâine ți se va părea banal, iar poimâine te vei simți probabil victimă, însă nu pentru că ai aflat adevărul, ci pentru că tu ai crezut, de fapt, că vei găsi fericirea și statornicia în cineva care nu e așa.

Ai căutat greșit în tot acest timp. Și știi ce e ciudat? Ai impresia că speranța e ceva rupt din filme, că așteptarea nu se merită, că visele sunt pentru cei lași. Eu am să stau aici și am să îți spun că merită așteptarea. Că toți cei care au plecat au făcut loc celor care vin în viața mea. Toate lucrurile bune sunt puse deoparte pentru cei care așteaptă, speră și lucrează la visele lor.Călătoria mea nu are sfârșit…Călătoria mea de abia acum a început.

– Alina

Foto: Elena Silvia C

M-am îmbolnăvit de oameni

elenacs

La început nu sufeream de nicio boală. Eram mică, naivă și credeam în oameni. Credeam în sinceritate, bunătate, punctualitate și bune intenții. Credeam că o lumea întreagă e familia mea și că nu mă voi simți niciodată singură în sânul acestei familii. Credeam în vorbe, promisiuni (evident) false și „teiubesc-uri” aruncate din fuga vreunui autobuz prins în grabă. M-am înșelat.

Am crescut și am observat că nu suntem toți la fel. „Ce lumea plictisitoare ar fi fost!”, mi-am zis eu la început. Apoi am observat că oamenii, deși sunt diferiți, nu se acceptă între ei. Că fiecare are orgoliul lui, preferințele lui, că fiecăruia dintre noi ni se pare că dreptatea e numai de partea noastră. Am acceptat și asta.

Vine o vreme când îți dai seama cam care e locul și rostul tău în lume. Știi ce carieră ai vrea să urmezi, cam unde preferi să locuiești, cui ar trebui să îi împărtășești secretele tale la 3 noaptea și cam cum ar trebui să fie mama/tatăl copiilor tăi. Și toate astea vin fix când ai deja un gust amar lăsat de fel și fel de oameni, când dulciurile nu mai sunt dulci și pe obraz ți s-a uscat deja al nu-știu-câtelea strat de lacrimi.

Nu m-am îmbolnăvit de gripă; aș fi luat un Fervex și m-aș fi vindecat. Eu m-am îmbolnăvit de oameni, iar boala asta seamănă cu HIV-ul – te macină sistematic toată viața până când corpul tău cedează.

M-am îmbolnăvit de… oamenii mincinoși care au preferat să mă iluzioneze și să mă mintă frumos. M-am îmbolnăvit de oamenii prefăcuți, de falșii prieteni, de falsele iubiri. Făt-Frumos nu e un tip pe un cal alb, cu hainele proaspăt spălate de servitori. Făt-Frumos e un tip obișnuit, obosit și el, cu hainele mirosind a țigară și a Perwoll. Și, sincer, Făt-Frumos nu are 13 ani.

M-am îmbolnăvit de oamenii răi, de violența și cruzimea lor. M-am îmbolnăvit de demagogie și prefăcătorie, de ipocrizie și prost gust. Sunt bolnavă iremediabil de ideea asta pe care o are societatea despre ce e normal și ce nu e. E normal să îți înșeli partenerul – toată lumea o face – , dar nu știu cum se face că e anormal să te razi pe o parte și să te vopsești în culorile curcubeului.

Am văzut răutatea nedisimulată și m-am îngrozit. Am fost acolo afară, în lume și am auzit lupta dintre Bine și Rău și mă jur că Răul era tolănit pe o bancă, uitându-se la Bine cum stătea prefăcut pe pancarta unei campanii electorale și rânjea.

M-am îmbolnăvit de oamenii grăbiți, de avari și ariviști. Am plămânii intoxicați cu „Nu e timp.”, „Ai luat banii?”, „Mai repede, mâine e termenul limită.” De parcă am trăi 100 de ani. De parcă bluza mea de 20 de lei nu o să putrezească alături de bluza altora de 200 de lei. Are sens ca o bucată de cârpă să te facă bine îmbrăcat/ă? „X-ulescu e bine îmbrăcat, îmi place de el maxim.” Păcat că X-ulescu în hainele lui din C&A tocmai i-a tras uneia o palmă de i-au zburat plombele.

Sufăr de habotnici și farisei, de nesimțiți și leneși, de libidinoși și pedofili, de criminali și teroriști. Sunt bolnavă de războaie și violență, de vorbe urâte, de neglijență și nepăsare. M-am îmbolnăvit de sărăcie, de ingoranță, de prostie. Am văzut copii defavorizați cu potențial, dar fără șanse de afirmare și am văzut copii de bani gata care nu știau nici să citească. Și nu mă doare că nu știu să citească, mă doare că ei sunt viitorii noștri lideri.

M-am îmbolnăvit de oameni, de mulți oameni, așa o boală grea nici că am mai avut. Iar tratamentul meu a rămas în vreo câțiva, și ei bolnavi din păcate. Sunt bolnavă și zilnic expectorez dezamăgire. M-am săturat ca lumea să fie un sanatoriu fără început și sfârșit.

– Alina

Foto: Elena Silvia C

Te părăsesc, iubita mea

De mâine te părăsesc, iubita mea.

Nu am avut curaj să îți scriu până acum. Mi-a fost teamă de tine, teamă de mine, teamă de ceilalți. Nici o clipă nu ți-am dus lipsa atunci când nu ai fost lângă mine. M-aș fi putut lipsi de tine de la început, dar nu am știut cine ești.

Relația clandestină pe care tu și cu mine am avut-o a fost bolnavă, trebuie să recunoști. Te-am ascuns de ochii lumii și te-am apărat ca pe o comoară. Am crezut că tu și cu mine suntem legate pe vecie, că faci parte din mine și că va trebui să te port ca pe o povară toată viața.

Nu ai avut pic de scrupule, iubita mea. Te-ai băgat în prieteniile mele, în pasiunile mele, în relațiile mele, nici măcar noaptea nu mi-ai dat răgaz. Nu îți mulțumesc că nu m-ai părăsit, deși ai stat lângă mine atâta amar de timp când nimeni nu era. Serviciile tale au fost mai ieftine și mai de proastă calitate decât un produs scos pe piață de Black Friday.

M-ai strâns în brațe de mi-au scrâșnit oasele și m-ai făcut să plâng, să mă simt urâtă și nedorită. Mă duceai, iubito, zile întregi de mână pe marginea trotuarului, obligându-mă să stau cu capul plecat. M-ai forțat să mă îmbrac în haine montone, să mă ascund în marea de oameni, să nu am curajul să cer ce mi se cuvine. M-ai împins să cred că nu merit nimic bun, că trebuie să accept orice – chiar și rău – de la oricine.

M-ai urmărit ca o fantomă tot timpul. Te-ai culcat cu mine în pat și m-ai împins la perete să ai tu mai mult loc. Ți-am simțit ghearele reci pe ceafă noaptea, te-am simțit cum îmi strângeai stomacul dureros.Ți-am văzut umbra și m-am îndoit de mine. Te-am primit și te-am iertat că nu ți-ai tăiat unghiile atunci când mă mângâiai și mă zgâriai.Un moment tandru nu am avut și noi pentru că tu aveai un fel ciudat de a-mi demonstra că tu, ipocrito, ești tot ceea ce merit.

Cât tupeu ai avut, ai umblat și prin paturile altora și pe unii i-ai acaparat cu totul. Posesivă mai ești, voiai să mă sacrific ca o mielușea pe altarul tău. Mi-ai adus chiar și melodii pe care să le ascult când stăteam singure în cameră, mi-ai adus tremur de mâini și, cel mai rău, de suflet.

Ți-ai adus și ajutoare – oameni de nimic – și mi i-ai băgat pe gât, să nu evoluez, să stagnez. Nu îndrăzni să te duci la alții mai frumoși și mai deștepți – am aflat oricum că mă înșelai! M-ai torurat destul, m-ai făcut să mă obișnuiesc cu tine, eu spun că a trecut vremea ta de mult.

Cu mine nu mai ai nicio șansă, așa că fă-ți bagajele și pleacă. Îți spun adio, iubita mea și mai dă-te dracului.

Cu un sentiment de dispreț,

orice persoană care a suferit vreodată de Depresie

– Alina

Scrisoare către liceenii pe care i-a îngenunchiat sistemul educațional

Dragi liceeni,

Tot o adolescentă ca și voi sunt și eu. Nu vă scriu dintr-o postură superioară, suntem cu toții făcuți din același material. Vă scriu din postura tinerei liceene care a reușit, consider eu, să înțeleagă secretul succesului în educația care ne este oferită de sistemul actual.

Sunt în ultimul an de liceu și am avut întotdeauna medii bune, peste 9,60. M-am implicat în multe activități de-a lungul timpului și am participat la mai multe concursuri și olimpiade. Nu, nu sunt o tocilară. Nu am avut decât de câștigat și niciodată nu mi-a ieșit totul perfect de la prima încercare. Numai că am luptat și, la fel ca mine, puteți și voi lupta.

Nimeni nu a zis că e ușor. Materia e multă, e stufoasă, sistemul educațional românesc e deficitar. Uneori plouă, alteori ninge, uneori domnii profesori pot părea absurzi și nedrepți. Lupta e una grea, dar nu imposibilă. Sunteți mai puternici decât orice obstacol care vă apare în cale sau decât orice tentație care vă poate atrage într-un cerc vicios. Aveți puterea de a vă ridica deasupra tuturor. La voi e cheia succesului.

Nu învățați doar pentru că vă obligă ceilalți. Învățați pentru voi, citiți mult, aflați în fiecare zi lucuri noi ca să nu ajungeți manipulați de alții care s-ar putea să nu știe nici măcar cine a fost Mihai Eminescu. Voi sunteți schimbarea.

Știu la fel de bine ca și voi cum e să fii adolescent, cum e să nu ai chef, cum e să te îndrăgostești, cât de bine e să te distrezi și ce relaxant poate părea să stai toată seara să vorbești pe Facebook sau la telefon. Se poate găsi un echilibru între viața de școlar și viața socială. Eu l-am găsit.Sunt împlinită pe toate planurile și sunt la fel ca voi. Da, se poate.

Nu vă gândiți la furat, nu vă resemnați. Știu că unora nu vă pasă de viitor și mai știu că unii credeți că și fără școală se poate ajunge în vârf. În regulă, poate nu putem să ajungem cu toții în vârf, dar putem să aspirăm la el. E loc pentru toți.

Suntem tineri, haideți să nu ne încărcăm cu dușmănie. Domnii profesori sunt oameni onești care muncesc pe salarii de nimic, respectați-i măcar ca oameni. Învățați de la ei tot ce puteți, întrebați, interesați-vă, căutați drumuri noi pe care alții nu au avut curajul să le încerce.

Nu vă lăsați influențați de mass-media și nu vă înnecați în alcool și droguri. Luptați pentru visele voastre. Luați fiecare secundă și faceți din ea tot ce ați visat. Nu vă lăsați îngenunchiați de epoca aceasta, de sistemul acesta de învățământ. Învățați pentru voi, pentru binele vostru, pentru viitorul vostru.

Nu vă temeți de prăpăstii. Noi suntem stăpânii lumii noastre.

– Alina

Articol apărut marți, 9 iunie 2015, în cotidianul Viața Liberă Galați.