Viața nu se oprește în loc pentru nimeni…

Când aveam undeva sub 10 ani, trăiam cu impresia că lumea se va comporta cu mine fix cum mă comportam eu cu oamenii, pe ideea „Bine faci, bine găsești.” Mulți ani mai târziu, cu aceeași inocență, am crezut că, dacă o persoană va dispărea din viața mea, lumea se va termina. Că, dacă eu plec din viața cuiva, lumea acelei persoane se va prăbuși. Greșit.

Lumea uită și te uită. Că ești mort sau viu, lumea o să te uite și, mai grav, își va aduce aminte  de tine când fie vei avea tu o realizare care îi poate aduce beneficii, fie când va avea nevoie de ceva. Iar de ești mort, își va aduce aminte de tine numai la pomeni. Și, culmea ipocriziei, poate va vărsa două lacrimi pentru tine.

Mai mult, lumea te va compătimi cam 5 minute pe zi, cu indulgență. După, fiecare e egoist în felul lui. Imaginează-ți o scenă de familie, X-uleasca îi zice lui X-ulescu la cină: „Dragule, știi ce a pățit Vasileasca? (X-ulescu molfăie între timp.) Uite, i-a murit mama. (Pauză. X-ulescu ridică din umeri.) Ia și salată, dragă, nu m-am chinuit degeaba…”  Seara, când punem capul pe pernă, nu ne pasă decât de noi. Uităm tot: de la morți la vii, de la bolnavi la sănătoși, uităm binele făcut, primit…

De câte ori nu m-am gândit dacă cineva îmi simte lipsa la un moment dat. Îmi puneam întrebări stupide, mă dădeam peste cap cu totul, voind să aflu câm cât de mare e golul pe care eu l-aș putea lăsa. Apoi, am realizat că, dacă golul era atât de mare, aș fi fost căutată, sunată, vizitată etc. Cum telefonul nu a sunat, soneria ușii nu s-a auzit, iar inbox-ul de la mail e gol, înseamnă că nu mi se simte lipsa. Simplu.

Mi-ar fi plăcut mie să fi fost altfel, dar realitatea e aceasta: viața nu se oprește în loc pentru nimeni. Oamenii vor continua să se trezească, să meargă la serviciu, să mănânce, chiar dacă tu suferi. Dacă unei persoane chiar îi pasă de tine, puține sunt scuzele care îl pot ajuta. Rareori există „Nu pot”, deseori există „Nu vreau”.

–  Alina

 

Am învățat – și încă învăț

Inima nu ascultă de reguli, de comenzi, de obstacole. Așa cum nu poți forța iarba să crească mai repede, florile să înflorească mai mult și norii să dea mai multă ploaie, așa nici inima nu o poți forța să iubească – sau nu – ceva sau, mai precis pe cineva. Și tot așa, cum nu poți obliga stelele să nu mai strălucească noapte și soarele să nu mai răsară dimineașa, așa nu poți obliga pe cineva să te iubească. Dragostea fie există, fie nu.

Am invățat că în dragoste, în prietenie, în orice sentiment pe care omenirea l-a nutrit de-a lungul vremii nu există jumătăți de măsură. Ori iubești pe cineva și ești în stare să te sacrifici total, ori nu. Ori îi ești prieten loial cuiva, ori nu. Nu poți forța pe nimeni să stea lângă tine, să fie cu tine, nu îl poți forța pe acel cineva să simtă ceva ce el/ea nu simte benevol. Am învățat că nu poți oferi nimic pe lumea aceasta dacă celălalt nu voiește să primească.

Nu poți fi ochii cuiva. Dacă el/ea se încăpățânează să susțină că are dreptate atunci când nu are, eu am învățat să am răbdare și să aștept momentul când va veda realitatea, uneori prea crudă.

Am învățat  că dacă cineva mă iubește cu toată inima și  tot sufletul lui, nu îmi va lăsa timp să mă îndoiesc de aceasta niciun minut. Că nu mă va împinge să caut ajutor în alte părți, că nu mă va pune să aleg, că nu mă va determina să îmi înveninez sufletul cu regrete.

Am învățat că, dacă vreau ca cineva să se deschidă în fața mea, trebuie eu să fiu capabilă să îmi deschid inima, în primul rând. Nu poți cere cuiva mai mult decât tu însuți ai putea să oferi, la rândul tău.

Am învățat ca e ok să greșești, ca să ai de unde învăța, că sensibilitatea e mai mult decât slăbiciune, uneori, că e bine să ierți, că e bine să lupți pentru visele tale până când vor deveni realitate.

Am învățat – și încă învăț. Și nu vreau să mă opresc din a face aceasta vreoadată…

– Alina

Ziua în care m-am căutat pe mine

Căutarea de sine nu îți garantează mereu că, în final, te vei regăsi. Nici măcar nu știi care e acest final, de fapt, și când ai impresia că l-ai aflat, apare o amintire care dezlănțuie furtuni în tine. Iar ravagiile acelei furtuni le poți resimți chiar și o viață…

Deseori (ne) căutăm greșit. Sfârșitul cuiva nu înseamnă sfârșitul unei iubiri, cum sfârșitul unei iubiri nu înseamnă, așa cum am putea crede, sfârșitul unei persoane. În loc să mori, o să supraviețuiești și după ce suferința va trece prin tine și peste tine, nu vei rămâne decât tu.

Dacă (ne-) am căuta cu atenție, am descoperi mirați că ne aflăm în locuri destul de neașteptate, că în fiecare ceartă și în fiecare despărțire am lăsat bucăți din noi. Degeaba mă aștept eu să mă regăsesc pe mine pe-un câmp mare și verde, dacă pe mine nu mă leagă nimic de acel loc. Poate eu mă regăsesc pe mine, cea speriată, în țipătul unei persoane. Poate mă regăsesc eu, cea umilă, într-un cerșetor, deși eu poate nu am cerșit niciodată mai mult decât iubire. Cred că cerșetorii de iubire sunt mai umili și mai umiliți decât cei pentru mâncare.

Da, mă regăsesc eu, cea supusă, atunci când vocea ridicată a cuiva se răstește la mine și da, mă regăsesc pe mine, cea care care crede că e ok să adopți poziția ghiocelului frânt sub zăpadă, atunci când cineva are tentativa de a mă călca în picioare. Și dacă îmbin toate acestea: frica, supunerea, umilința, îmi dau seama că nu aceste lucruri mă definesc pe mine și cred că tocmai aceasta e adevărata (re)găsire de sine… Să îți dai seama unde ai greșit, să rememorezi  tot și să îți dai seama că meriți tot ce e mai bun, oricine ai fi.

Prea multe nopți risipite cu petreceri nereușite, parcă prea multe lacrimi, prea multă umilință, prea multă violență, prea multă ură în privire și cruzime – prea multe lucruri negative în care ne (re)găsim. Viața e doar umbră și iluzie și niciodată nu știi dacă nu cumva acesta e ultimul sărut, ultimul „Bună” și ultimul „Noapte bună”.

– Alina

 

M-am îmbolnăvit de oameni

La început nu sufeream de nicio boală. Eram mică, naivă și credeam în oameni. Credeam în sinceritate, bunătate, punctualitate și bune intenții. Credeam că o lumea întreagă e familia mea și că nu mă voi simți niciodată singură în sânul acestei familii. Credeam în vorbe, promisiuni (evident) false și „teiubesc-uri” aruncate din fuga vreunui autobuz prins în grabă. M-am înșelat.

Am crescut și am observat că nu suntem toți la fel. „Ce lumea plictisitoare ar fi fost!”, mi-am zis eu la început. Apoi am observat că oamenii, deși sunt diferiți, nu se acceptă între ei. Că fiecare are orgoliul lui, preferințele lui, că fiecăruia dintre noi ni se pare că dreptatea e numai de partea noastră. Am acceptat și asta.

Vine o vreme când îți dai seama cam care e locul și rostul tău în lume. Știi ce carieră ai vrea să urmezi, cam unde preferi să locuiești, cui ar trebui să îi împărtășești secretele tale la 3 noaptea și cam cum ar trebui să fie mama/tatăl copiilor tăi. Și toate astea vin fix când ai deja un gust amar lăsat de fel și fel de oameni, când dulciurile nu mai sunt dulci și pe obraz ți s-a uscat deja al nu-știu-câtelea strat de lacrimi.

Nu m-am îmbolnăvit de gripă; aș fi luat un Fervex și m-aș fi vindecat. Eu m-am îmbolnăvit de oameni, iar boala asta seamănă cu HIV-ul – te macină sistematic toată viața până când corpul tău cedează.

M-am îmbolnăvit de… oamenii mincinoși care au preferat să mă iluzioneze și să mă mintă frumos. M-am îmbolnăvit de oamenii prefăcuți, de falșii prieteni, de falsele iubiri. Făt-Frumos nu e un tip pe un cal alb, cu hainele proaspăt spălate de servitori. Făt-Frumos e un tip obișnuit, obosit și el, cu hainele mirosind a țigară și a Perwoll. Și, sincer, Făt-Frumos nu are 13 ani.

M-am îmbolnăvit de oamenii răi, de violența și cruzimea lor. M-am îmbolnăvit de demagogie și prefăcătorie, de ipocrizie și prost gust. Sunt bolnavă iremediabil de ideea asta pe care o are societatea despre ce e normal și ce nu e. E normal să îți înșeli partenerul – toată lumea o face – , dar nu știu cum se face că e anormal să te razi pe o parte și să te vopsești în culorile curcubeului.

Am văzut răutatea nedisimulată și m-am îngrozit. Am fost acolo afară, în lume și am auzit lupta dintre Bine și Rău și mă jur că Răul era tolănit pe o bancă, uitându-se la Bine cum stătea prefăcut pe pancarta unei campanii electorale și rânjea.

M-am îmbolnăvit de oamenii grăbiți, de avari și ariviști. Am plămânii intoxicați cu „Nu e timp.”, „Ai luat banii?”, „Mai repede, mâine e termenul limită.” De parcă am trăi 100 de ani. De parcă bluza mea de 20 de lei nu o să putrezească alături de bluza altora de 200 de lei. Are sens ca o bucată de cârpă să te facă bine îmbrăcat/ă? „X-ulescu e bine îmbrăcat, îmi place de el maxim.” Păcat că X-ulescu în hainele lui din C&A tocmai i-a tras uneia o palmă de i-au zburat plombele.

Sufăr de habotnici și farisei, de nesimțiți și leneși, de libidinoși și pedofili, de criminali și teroriști. Sunt bolnavă de războaie și violență, de vorbe urâte, de neglijență și nepăsare. M-am îmbolnăvit de sărăcie, de ingoranță, de prostie. Am văzut copii defavorizați cu potențial, dar fără șanse de afirmare și am văzut copii de bani gata care nu știau nici să citească. Și nu mă doare că nu știu să citească, mă doare că ei sunt viitorii noștri lideri.

M-am îmbolnăvit de oameni, de mulți oameni, așa o boală grea nici că am mai avut. Iar tratamentul meu a rămas în vreo câțiva, și ei bolnavi din păcate. Sunt bolnavă și zilnic expectorez dezamăgire. M-am săturat ca lumea să fie un sanatoriu fără început și sfârșit.

– Alina

Foto: Elena Silvia C

Scrisoare către liceenii pe care i-a îngenunchiat sistemul educațional

Dragi liceeni,

Tot o adolescentă ca și voi sunt și eu. Nu vă scriu dintr-o postură superioară, suntem cu toții făcuți din același material. Vă scriu din postura tinerei liceene care a reușit, consider eu, să înțeleagă secretul succesului în educația care ne este oferită de sistemul actual.

Sunt în ultimul an de liceu și am avut întotdeauna medii bune, peste 9,60. M-am implicat în multe activități de-a lungul timpului și am participat la mai multe concursuri și olimpiade. Nu, nu sunt o tocilară. Nu am avut decât de câștigat și niciodată nu mi-a ieșit totul perfect de la prima încercare. Numai că am luptat și, la fel ca mine, puteți și voi lupta.

Nimeni nu a zis că e ușor. Materia e multă, e stufoasă, sistemul educațional românesc e deficitar. Uneori plouă, alteori ninge, uneori domnii profesori pot părea absurzi și nedrepți. Lupta e una grea, dar nu imposibilă. Sunteți mai puternici decât orice obstacol care vă apare în cale sau decât orice tentație care vă poate atrage într-un cerc vicios. Aveți puterea de a vă ridica deasupra tuturor. La voi e cheia succesului.

Nu învățați doar pentru că vă obligă ceilalți. Învățați pentru voi, citiți mult, aflați în fiecare zi lucuri noi ca să nu ajungeți manipulați de alții care s-ar putea să nu știe nici măcar cine a fost Mihai Eminescu. Voi sunteți schimbarea.

Știu la fel de bine ca și voi cum e să fii adolescent, cum e să nu ai chef, cum e să te îndrăgostești, cât de bine e să te distrezi și ce relaxant poate părea să stai toată seara să vorbești pe Facebook sau la telefon. Se poate găsi un echilibru între viața de școlar și viața socială. Eu l-am găsit.Sunt împlinită pe toate planurile și sunt la fel ca voi. Da, se poate.

Nu vă gândiți la furat, nu vă resemnați. Știu că unora nu vă pasă de viitor și mai știu că unii credeți că și fără școală se poate ajunge în vârf. În regulă, poate nu putem să ajungem cu toții în vârf, dar putem să aspirăm la el. E loc pentru toți.

Suntem tineri, haideți să nu ne încărcăm cu dușmănie. Domnii profesori sunt oameni onești care muncesc pe salarii de nimic, respectați-i măcar ca oameni. Învățați de la ei tot ce puteți, întrebați, interesați-vă, căutați drumuri noi pe care alții nu au avut curajul să le încerce.

Nu vă lăsați influențați de mass-media și nu vă înnecați în alcool și droguri. Luptați pentru visele voastre. Luați fiecare secundă și faceți din ea tot ce ați visat. Nu vă lăsați îngenunchiați de epoca aceasta, de sistemul acesta de învățământ. Învățați pentru voi, pentru binele vostru, pentru viitorul vostru.

Nu vă temeți de prăpăstii. Noi suntem stăpânii lumii noastre.

– Alina

Articol apărut marți, 9 iunie 2015, în cotidianul Viața Liberă Galați.

Mai bine poate însemna un rău iremediabil

Părinți înstrăinați definitiv de copii

Tot mai mulţi părinţi îşi lasă copiii pe mâna bunicilor şi pleacă în străinătate în speranţa unui trai mai bun. Ceea ce ei omit iremediabil sunt repercusiunile asupra copiilor pe care i-au lăsat în urmă şi pe care îi pasc atâtea tentaţii.

Noi, adolescenţii, avem nevoie de autoritatea maternă sau paternă, pentru că astfel reuşim să ne formăm un sistem de valori, să avem alt nivel de aspiraţii şi de motivaţii. E nevoie de afecţiune, de un cuvânt bun, dar nu e mama acasă, apoi pleacă şi tata. Într-o zi faci o absenţă, pentru că nu ai chef să te ridici din pat de dorul lor. În altă zi, te refugiezi cu prietenii într-o cafenea. Te apuci de fumat şi mai rău – de băut. Pierzi nopţile, adormi la şcoală pe bancă, absenţele curg nemotivate. La un moment dat, te gândeşti serios să renunţi, pentru că ai sentimentul că nimeni din şcoală nu-ţi va simţi lipsa. Astfel renunţi la şcoală şi ajungi un om fără viitor.

Vom ajunge o societate în care părinţii nu vor fi decât nişte străini faţă de copiii lor, pierzându-se astfel esenţa ideii de familie, în care nu bunăstarea materială ar trebui să fie primordială, ci cea spirituală.

– Alina

Articol apărut marți, 21 octombrie 2014, în cotidianul Viața Liberă Galați.

Dragoste la prima bătaie

Crezi că genul acesta de lucruri se întâmplă doar în filme, că violența domestică, mai pe românește – bătaia, e doar un pretext de campanii publicitare și că în realitate nu e nici durere, nici suferință. Ce clișeu: realitatea e al naibii de crudă.

Oricât m-aș da peste cap, nu pot înțelege psihologia celor care sunt violenți, mai exact în special cei care apelează la violența fizică. S-au organizat atât de multe campanii și atât de multe manifesturi și, în final, abuzurile sunt tot în creștere. Că până la urmă, sigur cel care lovește nu se va lăsa sensibilizat de cine știe ce spot publicitar derulat în 30 de secunde la televizor, timp în care el își face încălzirea să o bată pe cea care s-a spetit toată după-amiaza să îi facă prăjitura preferată. Sigur nu o să își amintească în timp ce o înhață de păr de ceea ce zic statisticile ONU sau de cine știe ce text ce se vrea emoționant -precum cel de față- despre violența domestică. Oamenii de genul trebuie combătuți fix prin și de victimele lor.

Sunt atât de multe femei deformate de pumni. Atât de multe femei ale căror singură religie este bătaia încasată în doze regulate. Femei care tac, care nu au curaj să vorbească, femei fără apărare, femei care se lasă lovite de cei care mai demult le-au jurat iubire. Au jurat strâmb.

Sunt atâtea femei care s-au săturat de gustul sărat al sângelui în gură și de podeaua rece. Toate cred că se vor schimba cei pe care îi iubesc. Câtă naivitate…

Apar copiii și ajungi să depinzi financiar de el. Și lui îi place, ce îi mai place… o citești în privirea lui înveninată și -de ce nu?- îmbibată de băutură. Te înjură, te scuipă, te strangulează, te lasă inconștientă. Începi să nu mai vezi cu un ochi, să îți curgă sânge constant dintr-o ureche. Vomiți sânge în fiecare seara și nu e nimeni acolo pentru tine, nici măcar cel care a jurat să aibă grijă de tine până când moartea vă va despărți. Tocmai el e moartea.Dar nu te poate scăpa de el însuși. El e boala și tu ești condamnata să suferi.

Îți cad dinții, palmele lui încep să bată și copiii. Nimeni nu are cum să te ajute în afară de tine. Nicio agenție și nicio organizație nu te poate scoate din infern. Tu ai cheia.

Și totuși… de ce?

De ce ai lovi-o până la urmă pe cea pe care ai luat-o altădată în brațe? Cum te lasă inima să urli la cea căreia altădată îi șopteai cuvinte de iubire? De ce ai arunca o ploaie de pumni asupra corpului pe care altădată l-ai sărutat? Oare nu ți-e milă de durerea din ochii ei, ochi pe care altădată îi faceai să râdă de bucurie?

Nicio femeie nu merită o viață în pumni, palme și picioare.

Și, în final, niciun bărbat nu merită agresat în halul ăla, oricât de feministe ar fi unele dintre noi. Că sunt și cazuri fix pe dos.

– Alina

Alegeri

Nu vorbesc despre alegerile prezidențiale, nici măcar despre cele europarlamentare; politicienii sunt mult prea ocupați să distreze populația, în loc să o ajute. Vorbesc despre alegerile personale.

Viața fiecăruia dintre noi reprezintă suma alegerilor pe care le facem. Avem prezentul pe care îl avem, am ajuns unde am ajuns datorită faptului că undeva în trecut am hotărât că pe aici ar trebui să ajungem, alegând să fim într-un loc și nu în altul, cu anumite persoane. Și viitorul nostru va fi cam ce ne dorim acum să fie, când hotărâm să facem ceva și nu altceva, cu cineva și nu cu altcineva.

Fiecare alegere ne modifică o parte din cursul vieții. Tindem să amânăm totuși o schimbare, un vis, lăsând totul să facem „într-o zi”.  Nu ne îngrășăm pentru că am mâncat o singură dată copios, ci pentru că acest viciu s-a repetat de n ori.

De la o anumită vârstă, chiar timpurie, se intră într-un circuit. Terminăm școala, ne găsim de muncă, facem 2 copii, o excursie la munte, un voiaj la mare, două certuri serioase și viața e pe terminate. Ne-am dori ceva altfel, dar dacă vrem ca ceva să fie diferit, trebuie să începem să facem alte alegeri, ceva ieșit din tiparele trecutului. Sunt de-alde Popescu care reușesc și de-alde Ionescu care la fiecare ceartă își reproșează unul altuia cum ar fi putut fi și ei ca Popeștii. E vorba să vrei să alegi, să știi când și unde să spui stop și unde să apeși pe play.

Trebuie să învățăm să ne controlăm viciile. Fumătorii care s-au lăsat de fumat, dar care s-au reapucat sunt doar oameni care au ales să nu lase într-un mod mai subtil. Trebuie să învățăm să alegem pe cine lăsăm în viața noastră, dar – cel mai important- în viețile cui alegem să rămânem.

Oamenii au mecanisme ciudate după care funcționează, personalizate pentru fiecare în parte. Sunt oameni care aleg să poarte rănchiună în suflet toată viața. Mai ales acum, în secolul vitezei și al tehnologiei, credem că un Block pe Facebook și un Ignore pe demult-uitatul Messenger înseamnă că ne-am făcut ordine în viață. Practic undeva în lumea aceasta e cineva care în veci nu îl va ierta  pe Gigel dintr-a 5-a care i-a stricat stiloul în joacă. Sau iubitul care s-a culcat cu alta. Sau mătușa care nu i-a oferit sprijin. Sau tatăl care s-a răstit într-o seară când era obosit. Când alegi să ierți, chiar dacă celălalt poate nu o să afle vreodată, te eliberezi. Când alegi să îl ierți pe Gigel dintr-a 5-a o să realizezi că acum scrii cu un stilou net superior celui de atunci, când îți ierți iubitul care s-a culcat cu alta -deși nu o să mai ai vreodată tangență cu el- o să poți să râzi în sinea ta când vei da peste el pe stradă și nu vei mai simți nimic, când îți vei ierta mătușa aia și tatăl care ți-au greșit, o să vezi cât îți simplifici viața. Pentru că așa ai ales tu și nu altcineva.

Fiecare din noi avem un strop de răutate și un strop de prostie. Ca să fie viața mai palpitantă presupun. Tu alegi să fii nervos acum, nu cel care te-a enervat. Tu ai ales să îi permiți să te facă așa. Tu alegi pe cine iubești, cu cine ești prieten, ce înveți. Că niciun profesor și niciun 3 de-al lui nu pot face să asimilezi ceva ce nu îți dorești cu ardoare. Tu ești responsabil de tot. Ești X? Ești Z? Nu, ești tu. Tu alegi pentru tine. Dacă vrei ceva, acționează ca atare atunci. Transformă vorbele în acțiuni.

Sunt multe de spus, dar lumea chiar ar fi un loc mai bun dacă am alege să colaborăm cu toții. Că ne găsim atâta vreme pentru ură, că și uităm că…murim.

– Alina