Ziua în care m-am căutat pe mine

Căutarea de sine nu îți garantează mereu că, în final, te vei regăsi. Nici măcar nu știi care e acest final, de fapt, și când ai impresia că l-ai aflat, apare o amintire care dezlănțuie furtuni în tine. Iar ravagiile acelei furtuni le poți resimți chiar și o viață…

Deseori (ne) căutăm greșit. Sfârșitul cuiva nu înseamnă sfârșitul unei iubiri, cum sfârșitul unei iubiri nu înseamnă, așa cum am putea crede, sfârșitul unei persoane. În loc să mori, o să supraviețuiești și după ce suferința va trece prin tine și peste tine, nu vei rămâne decât tu.

Dacă (ne-) am căuta cu atenție, am descoperi mirați că ne aflăm în locuri destul de neașteptate, că în fiecare ceartă și în fiecare despărțire am lăsat bucăți din noi. Degeaba mă aștept eu să mă regăsesc pe mine pe-un câmp mare și verde, dacă pe mine nu mă leagă nimic de acel loc. Poate eu mă regăsesc pe mine, cea speriată, în țipătul unei persoane. Poate mă regăsesc eu, cea umilă, într-un cerșetor, deși eu poate nu am cerșit niciodată mai mult decât iubire. Cred că cerșetorii de iubire sunt mai umili și mai umiliți decât cei pentru mâncare.

Da, mă regăsesc eu, cea supusă, atunci când vocea ridicată a cuiva se răstește la mine și da, mă regăsesc pe mine, cea care care crede că e ok să adopți poziția ghiocelului frânt sub zăpadă, atunci când cineva are tentativa de a mă călca în picioare. Și dacă îmbin toate acestea: frica, supunerea, umilința, îmi dau seama că nu aceste lucruri mă definesc pe mine și cred că tocmai aceasta e adevărata (re)găsire de sine… Să îți dai seama unde ai greșit, să rememorezi  tot și să îți dai seama că meriți tot ce e mai bun, oricine ai fi.

Prea multe nopți risipite cu petreceri nereușite, parcă prea multe lacrimi, prea multă umilință, prea multă violență, prea multă ură în privire și cruzime – prea multe lucruri negative în care ne (re)găsim. Viața e doar umbră și iluzie și niciodată nu știi dacă nu cumva acesta e ultimul sărut, ultimul „Bună” și ultimul „Noapte bună”.

– Alina

 

În loc să mor, am supraviețuit

Vine o vreme în viața fiecăruia când ai impresia că totul s-a terminat. Ai impresia după fiecare experiență neplăcută din viața ta că nu vei mai avea niciodată puterea să o iei de la capăt, că nimic nu își are rostul, că o să mori. Și, când colo, în loc să mori… supraviețuiești.

Purtăm în noi povara fiecărui om care ne-a trecut prin viață și atunci când te desparți de cineva, părți din el vor trăi în tine mult timp, nu mereu în sens pozitiv. Te vor bântui mereu anumite locuri, anumite nume, anumite cuvinte, dar nu-i determina pe alții să plătească greșelile celor de dinainte.

Oamenii nu se despart din prea multă dragoste, oamenii se despart din cauza a 100 de motive pe care le-aș multiplica zilnic de încă alte 100 de ori. Oamenii se despart din cauza neîncrederii, a greșelilor, a lipsei de comunicare, a minciunii, din cauza superficialității și uneori chiar din cauza Morții care nu stă la tocmeli.

O relație nu e lapte și miere și mi-ar plăcea să desființez acest mit pentru totdeauna. Viața bate filmul relaxat căci, în lumea reală, lucrurile sunt diferite. În viața reală, nu vei simți non-stop fluturi în stomac. Fluturii sunt la început o droaie, apoi se liniștesc pentru ca să se trezească în momentele speciale. În rest, rămâne…dragostea.

O relație adevărată e ca o construcție care are nevoie de o fundație rezistentă, dar și de multă implicare pentru clădirea ei. Dacă renunți după prima ceartă – prima furtună – degeaba te mai jertfești fals pe altarul iubirii. Dacă renunți când îți dai seama că iubitei tale îi poate sta părul într-o zi rău, iar că iubitul tău poate avea cearcăne, înseamnă că undeva, ceva, e în neregulă cu tine. (A se înlocui părul și cearcănele după preferință și caz.)

Dragostea cere sacrificii. Există sacrificii supreme, de sine și nu aș vorbi despre un lucru dacă nu l-aș fi trăit pe pielea mea. Degeaba îi promiți luna de pe cer, dacă tu nu poți să o/îl ții de mână într-o seară sub clarul aceluiași astru selenar.  Degeaba îi cumperi un maldăr de haine dacă tu nu ești în stare să mângâi măcar o dată pielea aceea îmbracată de hainele tale.

Iubirea e libertate, dar și prioritate. Împlinirea profesională îți oferă satisfacții imense, dar cariera – îți garantez – nu ține de cald în pat. Orice bucurie e mai intens trăită în doi și orice necaz se rezolvă mai repede tot în doi. Dacă lași pe altcineva să fie acolo când e mai mare nevoie de tine, ai face bine să reconsideri crezul tău despre sentimentele pe care le nutrești.

Iubirea, însă, nu înseamnă neaparat doi oameni la fel. Înseamnă doi oameni care mai și greșesc, care se mai și enervează, cărora uneori le vorbește gura fără ei, care o mai dau în bară – dar care luptă pentru că se iubesc . Înseamnă doi oameni care pot avea preocupări diferite, dar care cresc împreună ca oameni. Cea mai mare greșeală în iubire e să tai aripile celuilalt. Pe lângă înșelat, normal.

Dragostea nu e violență, nu înseamnă bătăi. Da, uneori înseamnă să te faci zid pentru ca să îl ocrotești pe celălalt, înseamnă să crezi în celălalt și în visele lui când nimeni altcineva nu crede că va reuși. Da, dragostea poate fi nebunie, frenezie, euforie, poate fi un bagaj într-un tren și 600 de km parcurși doar că vezi ochii celuilalt. Ochii care se iubesc, dar nu se văd, clar nu se uită niciodată.

Nu există secretul unei relații de succes pentru că, la fel cum fiecare om e unic, fiecare relație e unică. Nu poți judeca un cuplu din exterior, doar ei știu ce au trăit și ceea ce simt. Nimic nu e o scuză pentru ca să nu iubești – nici înălțimea, nici culoare pielii, nici distanța. Atunci când iubești, lupți. Dragostea e o luptă, dar se merită.

Mereu am vorbit despre lucruri pe care le-am trăit, măcar și într-o mică măsură. Și eu am crezut că o să mor din iubire, dar, în loc să mor, am supraviețuit.

Uneori, când iubești, te rogi să ai destule zile ca să o faci așa cum trebuie.

– Alina

Dragoste la prima bătaie

Crezi că genul acesta de lucruri se întâmplă doar în filme, că violența domestică, mai pe românește – bătaia, e doar un pretext de campanii publicitare și că în realitate nu e nici durere, nici suferință. Ce clișeu: realitatea e al naibii de crudă.

Oricât m-aș da peste cap, nu pot înțelege psihologia celor care sunt violenți, mai exact în special cei care apelează la violența fizică. S-au organizat atât de multe campanii și atât de multe manifesturi și, în final, abuzurile sunt tot în creștere. Că până la urmă, sigur cel care lovește nu se va lăsa sensibilizat de cine știe ce spot publicitar derulat în 30 de secunde la televizor, timp în care el își face încălzirea să o bată pe cea care s-a spetit toată după-amiaza să îi facă prăjitura preferată. Sigur nu o să își amintească în timp ce o înhață de păr de ceea ce zic statisticile ONU sau de cine știe ce text ce se vrea emoționant -precum cel de față- despre violența domestică. Oamenii de genul trebuie combătuți fix prin și de victimele lor.

Sunt atât de multe femei deformate de pumni. Atât de multe femei ale căror singură religie este bătaia încasată în doze regulate. Femei care tac, care nu au curaj să vorbească, femei fără apărare, femei care se lasă lovite de cei care mai demult le-au jurat iubire. Au jurat strâmb.

Sunt atâtea femei care s-au săturat de gustul sărat al sângelui în gură și de podeaua rece. Toate cred că se vor schimba cei pe care îi iubesc. Câtă naivitate…

Apar copiii și ajungi să depinzi financiar de el. Și lui îi place, ce îi mai place… o citești în privirea lui înveninată și -de ce nu?- îmbibată de băutură. Te înjură, te scuipă, te strangulează, te lasă inconștientă. Începi să nu mai vezi cu un ochi, să îți curgă sânge constant dintr-o ureche. Vomiți sânge în fiecare seara și nu e nimeni acolo pentru tine, nici măcar cel care a jurat să aibă grijă de tine până când moartea vă va despărți. Tocmai el e moartea.Dar nu te poate scăpa de el însuși. El e boala și tu ești condamnata să suferi.

Îți cad dinții, palmele lui încep să bată și copiii. Nimeni nu are cum să te ajute în afară de tine. Nicio agenție și nicio organizație nu te poate scoate din infern. Tu ai cheia.

Și totuși… de ce?

De ce ai lovi-o până la urmă pe cea pe care ai luat-o altădată în brațe? Cum te lasă inima să urli la cea căreia altădată îi șopteai cuvinte de iubire? De ce ai arunca o ploaie de pumni asupra corpului pe care altădată l-ai sărutat? Oare nu ți-e milă de durerea din ochii ei, ochi pe care altădată îi faceai să râdă de bucurie?

Nicio femeie nu merită o viață în pumni, palme și picioare.

Și, în final, niciun bărbat nu merită agresat în halul ăla, oricât de feministe ar fi unele dintre noi. Că sunt și cazuri fix pe dos.

– Alina

Învață să apreciezi ceea ce ai…

înainte ca timpul să te forțeze să apreciezi ceea ce ai avut…

Am dat-o de multe ori în bară și am comis greșeli câte boabe de nisip. Din viața mea au plecat multe persoane și eu, la rându-mi, am plecat din viața multor persoane. Am luat decizii tranșante și au fost momente când nu am știut unde am procedat bine și când am greșit cu certitudine. Nici acum nu știu bine.

Din puțina mea experiență, știu că viața m-a învățat un lucru extrem de important: să apreciez tot ceea ce am. Când am auzit la început ideea aceasta, am râs un pic în sinea mea. Mi se părea absurd. Acum nu mi se mai pare.

Vezi tu, tindem să credem mereu că totul va fi pentru totdeauna fără să facem niciun efort. E ca și când ai cumpăra o floare de la florărie și crezi că, dacă nu o îngrijești, va trăi pentru totdeauna. Nu, nu se va întâmpla asta. Orice lucru are nevoie de îngrijire constantă și cu măsură. Nici să îneci floarea cu prea multă apă, nici să o lași sa moară de sete. Nici să o uzi puțin la început și apoi să o lași să se ofilească în speranța că apa de la început i-a fost mai mult decât suficientă. Nici…nici.

Trebuie să exersăm mai des aprecierea. Nu e greu să te bucuri de simpla prezență a celuilalt, în loc să arunci întruna cu reproșuri în el. Ce ne spunem când nu ne vorbim e mai frumos decât ce ne spunem când aruncăm cu vorbe grele la întâmplare. Nu e mare filozofie să știi să îl apreciezi pe celălalt din viața ta…cât mai e în viața ta. Pentru că până la urmă e alegerea lui să rămână alături de tine. Și nici nu îți trebuie facultate ca să fii recunoscător pentru minunea din viața ta, pentru prietenia sau, adesea, dragostea care ți se oferă.

Realizăm greu că totul se întâmplă cu un motiv, că fiecare acțiune a noastră are o consecință. Nu ți se oferă ceva, spre exemplu dragoste, pentru că Universul/Dumnezeu/Allah/Buddha/etc nu aveau altceva mai bun de făcut. Ți se oferă pentru că ai făcut ceva ca să meriți acea dragoste și ai face bine să faci în continuare ceva ca să o păstrezi. Și nu trebuie să faci cine știe ce fapte mari, ci gesturi mici la timpul lor. Mângâie, iubește, sprijină, fii acolo, fă sacrificii, fă compromisuri, greșește și îndreaptă, luptă-te, agită-te, arată că îți pasă, mulțumește, dăruiește, împarte.

Eu am greșit și nu am știut să apreciez ce am avut. Și alții au greșit și nu au știu să aprecieze ce au avut, că m-au avut. Fii măcar tu excepția…

– Alina

Eu. Tu. Noi. Ei.

Ceea ce scriu eu nu vindecă suflete. Ceea ce scriu eu răscolește, caută în cele mai ascunse unghere, exorcizează și aduce la suprafață adevăruri pe care ne temem să le recunoaștem adesea. Eu nu menajez pe nimeni când scriu, creațiile mele de orice fel ajung sa fie alifii pentru suflet doar înspre final.

Eu nu mă răzbun. Răzbunarea mea e cel mult indignarea mea. Să țip cuvinte, fie în scris, fie cu voce tare, aș fi putut crede la un moment dat că e bine, dar mi-am dat seama că, încercând să le fac rău altora în orice mod, îmi fac rău mie. Și dacă aleg să îmi fac rău mie, o fac doar asumându-mi anumite consecințe pe care nu le pot pune pe umerii nimănui decât ai mei.

Tu ai putea crede altceva. Ai putea fi pentru suferință, s-ar putea să îți placă să urăști, să distrugi, să dorești răul celui de lângă tine. Ai putea vedea în acțiunile lui o imputare la acțiunile tale, ai putea crede că Universul conspiră împotriva ta și te-ai putea trezi în fiecare dimineață încercând să te impui agresiv. Să lucrezi împotriva a ceva, aceasta este cea mai mare greșeală. Ai putea foarte bine să lucrezi însă cu acel ceva ca să te și să îl îndrepți.

Noi vedem mereu greșelile altora, dar mai greu pe ale noastre. Poate că e ceva în natura umană, poate că suntem făcuți cu un strop de ipocrizie în noi. Vedem cât de prost se îmbracă cineva, cât de urât vorbește, cât de înalt sau scund, gras sau slab este, fără să ne gândim, de fapt, la cum suntem noi.

Greșeala e în realitate în fiecare dintre noi. Poate că numai atunci când vom realiza aceasta nu vom mai vedea greșelile din alții ca ceva monstruos, crezându-ne pe noi înșine semizei. E firesc să greșim. E bine să greșim ca să învățăm. Ceea ce mie mi se pare vulgar, altuia i se pare în regulă, ceea ce mie mi se pare o bluză greșit asortată, altuia i se poate părea la modă. În loc să ne uităm la greșelile noastre și să le îndreptăm, arătăm mereu cu degetul spre celălalt. De parcă aceasta ne-ar ajuta cumva. Nu realizăm cât de mult ne afundăm cu toții și ne complacem în starea noastră. Care nu e cea mai bună.

Ei cred cu toții că greșelile sunt cele care ne definesc. Că dacă am făcut un pas aiurea, în afara programului, toată viața se ruinează. Ei, toți cei din lumea reală, cred că nu au făcut niciodată ceva greșit. Le e frică să se aventureze în necunoscut și își ascund minunat fricile în spatele dinților perfect aranjați la dentist. Le-ar fi frică să zâmbească dacă un dinte nu e perfect aliniat, ar fi o greșeală atât de mare. Își găsesc justificări cu toții și îi fac pe alții răspunzători mereu de ceva ce…tocmai ei au făcut.

Nu poți trăi toată viața mințind, cu atât mai mult mințindu-pe tine. Și-așa, și-așa, tot te ajung din urmă toate.

– Alina